Personalități

Alexandru Lapedatu

De Colegiul Naţional Andrei Şaguna se leagă începutul activităţii lui Alexandru Lapedatu - cărturar transilvănean al celei de-a doua jumătăţi de secol XIX. Primele studii le face, aşadar, la Braşov, la Şcoala Centrală, actualul Colegiu Naţional Andrei Şaguna. Acestea îi vor permite ulterior prezenţa în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, licenţiat fiind, cu calificativul Magna cum Laude în istorie şi geografie.
Ca personalitate în plan cultural, îl găsim prezent în activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice, ca redactor al "Buletinului" acestei Comisiuni şi ca autor al unor scrieri istorice.
Latura culturală va fi completată de implicarea în plan politic, Alexandru Lapedatu având directă legătură cu evenimentele Marii Uniri (de la 1918). Astfel, va deţine funcţia de Preşedinte al românilor din Austro-Ungaria (1918), va fi Ministru al Cultelor şi Artelor, Ministru de Stat pentru Ardeal, respectiv Preşedinte al Academiei Române (în perioada 1935-1937).
Alexandru Lapedatu susţine cauza unităţii românilor la Conferinţa de Pace de la Paris, în toamna lui 1918, iar în mai 1919 este chemat la Adunarea Generală pentru recunoaşterea Unirii.
Contribuţiile menţionate, desăvârşite de participarea activă a lui Lapedatu la făurirea Statului Naţional Unitar, constituie propria valorificare a ideii de continuitate: "a clădi totdeauna viaţa nouă pe cea veche".
Opinia istoricului Ioan Opriş reprezintă încă o dovadă a caracterului militant al lui Lapedatu: "Tânărul Lapedatu chema la cultivarea mândriei naţionale, propovăduind dragostea către cartea şi limba româneasca, prin educaţie."
Pornind în viaţă de pe băncile acestei şcoli, Alexandru Lapedatu va face parte, aşadar, din pleiada intelectualilor români care s-au dedicat cauzei României Mari.

Alexandru Bogdan

Cariera de dascăl a lui Alexandru Bogdan a fost un apostolat cultural, care confirmă că rezultatele lecturii şi reflexiilor sale instructive le împărtăşea deopotrivă elevilor, colegilor şi intelectualilor mai cu aplecare pentru problemele literare şi culturale.
Urmând probabil unei tradiţii familiale, Alexandru Bogdan va fi simţit, încă de când era prezent pe băncile liceului din Braşov, dorinţa de a se pregăti să aspire, cu timpul, la una dintre catedrele acestui lăcaş de cultură.
Alexandru Bogdan era povăţuit de dorinţa de a-i învăţa mai mult pe alţii, de a se pregăti şi deveni cât mai multora folositor prin cunoştinţele sale.
Dizertaţiile lui citite la societatea "Petru Maior", lecţiile de literatură română şi germană de la liceul din Braşov, frumoasele conferinţe ţinute pentru intelectualii din diferite centre romăneşti, numeroasele sale articole şi studii au urmărit scopul de a răspândi în cercuri cât mai largi ştiinţa dătătoare de viaţă şi de putere.
Temeinica pregătire a profesorului Alexandru Bogdan, răbdarea lui în cercetarea evenimentelor, modul deosebit, personal, de a privi problemele vieţii noastre literare şi culturale îşi găsesc confirmarea în lucrările sale: "Metrica în poeziile lui Eminescu" (teza de doctorat în limba germană), "Ritmica cântecelor de copii" (apărută în Analele Academiei Române), celebra broşură "Douăzeci de ani de mişcare teatrală".
Cărţile lui Alexandru Bogdan au format primul fond al bibliotecii publice braşovene "Astra" (Biblioteca municipală de astăzi).

Andrei Bârseanu

Istoria românilor după 1850 va înregistra aprigele eforturi ale elevilor Liceului Andrei Şaguna spre a contribui la ridicarea şi susţinerea acestui lăcaş de cultură în a dovedi că neamul românesc este capabil de creaţii originale sub raport intelectual şi artistic, creaţii menite să îmbogăţească patrimoniul cultural obştesc al omenirii.
Anul 1850 a reprezentat în istoria culturii din Transilvania naşterea celui care avea să devina mai târziu preşedintele "Asociaţiunii" ale cărui versuri armonioase au trezit în sufletul neamului simţiri care aveau să trăiască veşnic.
În timpul în care a fost profesor de literatură, istorie şi geografie la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov datorită talentului său de scriitor, a tactului pedagogic, a unei inteligenţe sclipitoare şi blândeţi aproape părinteşti a reuşit să se apropie de elevii săi, să le trezească interesul şi entuziasmul pentru frumuseţile limbii române şi ale patriei în acelaşi timp.
Opera de referinţă a lui Andrei Bârseanu, rămâne "Istoria şcoalelor centrale romane greco-ortodoxe" în care prezintă dezvoltarea şcolilor de la începuturi (1495-1900), sfaturile înţelepte ale lui Andrei Şaguna precum şi ale tuturor celor care au luptat pentru înfiinţarea şi susţinerea liceului, cea mai aleasă podoabă a învăţământului transilvănean, astfel încât însuşi Andrei Şaguna spunea "au sporit cu săracia noastră către îmbogăţirea spirituală".
Nu doar un admirator al folclorului, ci şi un pasionat culegător al acestuia, Andrei Bârseanu a ştiut să valorifice într-un volum de "Doine şi strigături din Ardeal" trăsăturile acestui nesecat izvor de frumuseţe şi spiritualitate românească.
Preşedinţia lui Andrei Bârseanu în "Asociaţiunea Transilvăneană" a fost una dintre cele mai rodnice pe parcursul celor 60 ani de existenţă a acesteia. El aducea la conducerea societăţii calităţi morale şi sufleteşti, care vor vesti de-a pururi numele sau, posterităţii: dragostea pentru limbă, istorie şi cultură.

Ciprian Porumbescu

Secolul al XIX-lea, un secol al împlinirii idealurilor naţionale este în egală măsură secolul marilor nume din creaţia muzicală universală: Chopin, Verdi, Brahms.
Folclorul muzical ţărănesc, precum şi atmosfera efervescentă a idealurilor revoluţionare de la 1848, ce au evoluat în condiţiile asupririi naţionale şi sociale, exercitate de Imperiul Habsburgic au contribuit la desăvârşirea formării personalităţii artistice a lui Ciprian Porumbescu.
Profesor la catedra de muzică la gimnaziul român din Braşov, dirijor al corului Bisericii Sfântul Nicolae din Schei, Ciprian Porumbescu şi-a desfăşurat o mare parte din activitatea sa creatoare, compunând şi tipărind cântece, dând concerte şi încurajând mişcarea muzicală românească.
Deşi instrumentul preferat de compozitor era vioara, totuşi ne-au ramăs puţine lucrări create pentru aceasta - "Reverie", "Dorul", "Balada" se numără printre puţinele compoziţii de valoare ale repertoriului violonistic românesc.
Muzica instrumentală creată de Ciprian Porumbescu va trăi prin lucrările bazate pe folclor.
Născută în februarie 1882, la interferenţa calităţilor intelectuale şi artistice ale compozitorului, cu cele mai bune trăsături ale operetei clasice vieneze, "Crai Nou" a deschis drumul operetei.
Distinsul violonist, talentatul dirijor, pasionatul folclorist, eminentul profesor, patriotul, poetul şi prozatorul umanist ocazional, şi mai ales compozitorul Ciprian Porumbescu a contribuit substanţial la dezvoltarea muzicii corale, a celei instrumentale de cameră, fiind în acelaşi timp şi creator al operetei româneşti.

Dumitru Stăniloae

Timp de peste şase decenii, Dumitru Stăniloae (1903-1993) s-a remarcat printr-o deosebită activitate ştiinţifică, în special în domeniul Dogmaticii, fiind considerat un mare teolog şi gânditor creştin. Martin Heidegger, filosof german, l-a socotit "cel mai mare creştin al acestui secol".
Numele acestui stâlp al ortodoxiei (închis de comunişti între 1959-1963) se leagă indisolubil de cel al Colegiului Naţional "Andrei Şaguna", unde şi-a efectuat studiile secundare între anii 1914-1922. Aici i-a avut profesori pe dr. Iosif Blaga (director), Axente Baciu, Dumitru Lupan. A făcut studii superioare de filologie şi teologie la Cernăuţi, unde a obţinut şi doctoratul în 1928.
Opera lui cuprinde un volum uriaş de studii şi articole care i-au adus un renume european; a făcut parte din diferite delegaţii ale Bisericii noastre în străinătate: Germania (1970), Grecia (1971), Egipt (1971), Vatican (1971). De asemenea a susţinut cu numeroase conferinţe la Facultăţile de Teologie din Atena, Tesalonic, Paris, Strasbourg, Bonn, Heidelberg, Tübingen, Oxford, Geneva. Pentru activitatea sa prestigioasă şi îndelungată, Dumitru Stăniloae a fost distins cu titlul de "doctor honoris causa" la Paris, Belgrad şi Bucureşti. De asemenea, a primit "Crucea Sf. Augustin din Canterbury" (Anglia 1981), premiul "Dr. Leopold Lucas" (Tübingen).
Toate aceste recunoaşteri ale meritelor lui onorează Biserica Ortodoxă Română, dar şi liceul braşovean care, prin profesorii săi, i-a îndrumat primii paşi în viaţă.

Gavriil Munteanu

Impresia generală lăsată de primul director al liceului este aceea că el a fost un om adânc cugetător, pătruns de ceea ce el spunea, nu în disertaţii lung dezvoltate, ci în principii clare, scurt exprimate. Biograful lui, Ştefan Octavian Iosif, observă că era un om melancolic, tăcut, iubitor de izolare, meditativ.
Gavriil Munteanu a tipărit primele lui cărţi la Buzău şi Bucureşti: "Meditaţii religioase", traduceri din "Patimile Junelui Werther", de Goethe.
A participat la revoluţia de la 1848, iar apoi, chemat la Braşov, publică şi un dicţionar român-german foarte necesar pe atunci pentru că intrasem în epoca absolutismului austriac.
Pentru Gavriil Munteanu limba latină însemna cunoaşterea literaturii romane, aşa că traduce şi tipăreşte în întregime operele a doi autori: Tacit (Publius Cornelius Tacitus) şi Suetoniu (Caius Suetonius Tranquillus).
O a doua serie de lucrări a constat în cărţi despre limba româna în care precizează încă din prefaţă că formele cele mai româneşti sunt cele latineşti sau cele romanice.
Putem considera astfel că întreaga activitate publicistică a celui dintâi director al liceului "Andrei Şaguna" (1850) îşi găseşte concretizarea în expresia "Limba română este titlul de nobleţe al Românilor".

Gheorghe Bogdan Duică

S-a născut la Braşov, a urmat gimnaziul (astăzi Colegiul Naţional "Andrei Şaguna") în oraşul natal până în anul 1885 şi studiile universitare la Budapesta, Viena şi Jena. A debutat în critica literară la 22 de ani, in 1888, în "Gazeta Transilvaniei". A funcţionat ca profesor la gimnaziul din Braşov în anul şcolar 1889-1890, dar a fost silit să părăsească postul din cauza ideilor sale ateiste.
Plecând din Ţara Bârsei, se stabileşte un timp la Cernăuţi unde ajunge, în 1893, director al "Gazetei Bucovinei". A impus direcţia politică a revistei, dar nu a abandonat-o nici pe cea literară. A susţinut autorii din ţară şi traducerile din marii scriitori străini. Ca rezultat, s-a format o adevărată mişcare literară patronată de "Gazeta Bucovinei".
Ulterior, mutându-se la Sibiu, activează în lupta literară deschisă de revista "Tribuna", al cărei redactor devine. Se remarcă drept un critic curajos, sigur de idealul literar urmărit, pe care îl verifică mereu cu cele mai autentice valori europene. Din cauza opresiunilor politice din Transilvania, trece Carpaţii la Bucureşti devenind profesor la liceele "Dimitrie Cantemir" şi "Mihai Viteazul". Desfăşurând o bogată activitate ca istoric şi critic literar, s-a bucurat de aprecierea lui Titu Maiorescu. În anul 1919 a fost numit profesor universitar de istoria literaturii române la Cluj şi, puţin timp după aceea, a devenit membru al Academiei Române.
A colaborat la "Tribuna", "Convorbiri literare", " Viaţa românească", "Semănătorul " şi "Societatea de mâine".
Bogdan Duică, în calitate de reprezentant al spiritului junimist a înfăptuit "revoluţia" culturală pe care mentorul său, Titu Maiorescu, o realizase în ţara liberă.
În calitate de critic literar a scris studii despre Titu Maiorescu, Octavian Goga, Mihai Sadoveanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, a apărat poezia lui Coşbuc de care l-a legat şi o strânsă prietenie. A promovat ideile estetice moderne, fiind un adept al realismului în special al pozitivismului şi un adversar al naturalismului şi al misticismului. A fost unul din iniţiatorii literaturii comparate.
În activitatea sa de istoric se remarcă studiile despre luptătorii pentru libertatea din Ardeal: Petru Maior, Inochentie Micu Klein, Ioan Budai-Deleanu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu.

Gheorghe Dima

Născut la 10 octombrie în Scheii Braşovului, şi-a dedicat întreaga viaţă muzicii, pe care o pune în slujba poporului, desfăşurând o activitate neobosită de profesor, dirijor şi compozitor al muzicii româneşti în cele trei centre importante ale Ardealului: Braşov, Sibiu, Cluj.
Cu elevii liceului Şaguna, Gh. Dima a realizat un cor foarte bine instruit, cu care participa în ziua de Sfânta Sofia la deschiderea anului şcolar, la festivalurile Societăţii de lectură a elevilor şi la încheierea festivă a anului şcolar.
Doi ani a cântat Liturghia, cu corul Liceului Şaguna, în biserica Sf. Nicolae.
Gheorghe Dima a fost un talent. El a avut un simţ fin pentru cântecele pe care voia să le compună, modelându-le în conformitate cu individualitatea sa, care e românească deşi, sub raport cultural, a fost de formaţie germană.
"Compozitorul care vrea sa creeze o muzică superioară românească trebuie să trăiască un contact cu poporul şi fiecare fibră din sufletul lui să fie îmbibată de spiritul genuin al poporului, căci numai aşa va reuşi să fie expresia artistică a neamului său" afirma cel dintâi director al Conservatorului din Cluj, Gheorghe Dima.

Ioan Meşotă

Ioan Meşotă (1837-1878), născut în spaţiul braşovean, a studiat gimnaziul la Braşov şi Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţilor din Viena şi Bonn. Profesor devotat "chemării sale sfinte", director al Şcolilor Centrale Române din Braşov (1870-1878), istoric pasionat de dezvoltarea unitară a poporului român în vatra vechii Dacii, afirmând că "limba română este titlul de nobleţe al românilor" (1868), doctor în filosofie, membru corespondent al Academiei Române, ilustru om de cultură, braşoveanul Ioan Meşotă este fondatorul, în 1869 al primei şcoli reale româneşti pe teritoriul Transilvaniei. În semn de omagiu, numele său este purtat, între anii 1919-1948, de primul liceu real cu limba de predare română din Transilvania (la Braşov), iar prin decret de stat, din 1971 s-a atribuit liceului ce-i poarta în prezent numele.
Din anul 1861 Ioan Meşotă a predat limbi clasice la gimnaziul român din Braşov (actualul "Colegiu Naţional Andrei Şaguna"), unde a fost profesor şi director, întocmind lucrări didactice şi istorice.
Pentru a cunoaşte mai bine caracterul său credem că ar fi necesar să menţionăm câteva pasaje din cuvântarea ţinută de domnul profesor Ioan Popa în amintirea fostului său coleg şi amic:
"Ca profesor, Meşotă era exemplar în privinţa împlinirii cu conştiinţă a datoriilor sale, devotat cu totul chemării sale. Traducerile din Horaţiu, Homer, Tacit, Sofocle şi Platon, rămase de la el ca manuscrise, sunt o dovadă în privinţa acurateţei cu care îşi împlinea chemarea. Meşotă era la curent cu tot ceea ce se petrecea în specialitatea sa şi nu-i scăpa din vedere nici o scriere mai însemnată din acest domeniu. El se ducea la şcoală cu inima veselă pentru împlinirea sfintei sale chemări, pe care adesea o numea «cea mai frumoasă chemare». [...] Era minunat modul cum proceda Meşotă cu elevii care nu se purtau după gustul lui. Pe aceştia îi îndrepta nu prin vorbe grele la adresa lor, ci prin proverbe, care aveau mai mare efect."
Ca director, Meşotă făcea totul sistematic, calitate ce i-a înlesnit multe din afacerile oficiale. Era omul care ştia să reprezinte corpul profesoral în străinătate şi cuvintele ce le adresa cu diferite ocazii erau clare, adânc gândite şi pline de sâmbure. Faţă de colegii săi era conciliant, vrând să-i câştige, pe toţi, în folosul şcolii.
Personalitate marcantă, model de admirat şi de urmat, Ioan Meşotă face parte din galeria profesorilor reprezentativi pentru istoria şcolilor din Braşov.

Ioan Bogdan

Transilvăneanul Ioan Bogdan (1864-1912) s-a afirmat în spaţiul cultural românesc ca autoritate recunoscută în domeniul pedagogiei, dar mai ales ca filolog de prestigiu, spirit inovator în domeniul istoriografiei.
Născut în Scheii Braşovului, într-o familie modestă dar cu aspiraţii spre cultură, fapt dovedit prin ascensiunea membrilor săi (alături de el au devenit profesori universitari şi fraţii săi Gh. Bogdan-Duică si Ştefan Bogdan) Ioan Bogdan s-a remarcat prin activitatea prestigioasă şi aportul său la dezvoltarea istoriografiei româneşti, fiind iniţiatorul studiilor de slavistică din România. Încă de timpuriu, talentul, seriozitatea şi realizările lui şcolare deosebite au reliefat speranţele unei cariere strălucite. În 1882 a absolvit cu medii excelente "Gimnaziul public român" din Braşov (astăzi "Colegiul Naţional Andrei Şaguna"), urmând apoi cu rezultate la fel de bune Şcoala normală superioară şi Facultatea de litere din Iaşi. În aceeaşi perioadă debutează în "Convorbiri Literare", revistă al cărei director emerit va deveni mai târziu. Îşi începe activitatea didactică în calitate de profesor de latină şi greacă la liceul din Dorohoi, unde va profesa însă un singur an şcolar (1885-1886). Datorită meritelor sale deosebite dar şi a sprijinului acordat de Bogdan Petriceicu Haşdeu şi I. Bianu, reuşeşte să obţină o bursă la Universitatea din Viena. Aici, pe lângă cursurile de paleoslavă, le urmează şi pe cele de paleografie şi diplomatică latină, din anul următor continuându-şi studiile de specializare la Petersburg.
Profesor al catedrei de limbi slave la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române din anul 1892 şi preşedinte al Comisiei Istorice a României, director al "Convorbirilor literare" între anii 1902-1906, revista căreia îi imprimă sobrietatea caracteristică, obiectivitate şi clarviziune politică şi totodată o înaltă ţinută ştiinţifică. Ioan Bogdan rămâne în primul rând un reprezentant de marcă al istoriografiei.
Opera sa, incluzând lucrări şi documente originale cum ar fi "Documente şi registre privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria", "Cronice inedite atingătoare de istoria românilor", "Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche" şi altele, se remarcă prin metoda riguroasă de construcţie, prin informaţia bogată şi exactă. Multe din documentele pe care le-a folosit au fost descoperite de el însuşi în arhivele ruse şi poloneze, în cercetările întreprinse la Viena, Kiev, Cracovia, Moscova sau Roma. Lucrările sale sunt deci rodul unei activităţi deosebite, cu semnificative contribuţii în cunoaşterea istoriei noastre naţionale.

Iosif Blaga

Vorbind despre Iosif Blaga, în calitatea sa de director al liceului, Ioan Moşoiu sublinia: "ne-a fost întotdeauna un prieten bun, ne-a fost un sfătuitor înţelept, gata oricând să ne stea la dispoziţie cu bogatele sale experienţe pedagogice".
Între personalităţile contemporane din cadrul liceului, profesorul şi directorul Iosif Blaga se remarca prin cultura deosebită, fundamentată prin studiile de teologie de la Alba-Iulia şi cele filosofice de la Budapesta şi, de asemenea, prin bogata activitate pedagogică. Acest domeniu de activitate a fost aprofundat prin studiile "Instrucţiunea istorică în şcolile medii", "La chestiunea instrucţiunii femeii". Profesor de istorie, română şi latină, Iosif Blaga, unchiul lui Lucian Blaga, a promovat în rândul elevilor, în timpul activităţii sale ca profesor în liceul "Andrei Şaguna" (1891, 1894-1895), ideea de unitate naţională şi profunda apartenenţă la neamul românesc.
De aceea, numele său este adeseori citat în legătură cu procesul luptei pentru unirea Transilvaniei cu Romania. El participă la Paris la activitatea Consiliului Unităţii Naţionale, elaborează materiale de propagandă naţională şi organizează acţiunea braşovenilor în scopul realizării Statului Naţional Unitar Român.

Lucian Blaga

Lucian Blaga, cel ce avea să devină un valoros poet, dramaturg şi filosof, studiază clasele secundare (1906-1914) şi susţine Bacalaureatul la liceul "Andrei Şaguna", Braşov.
Anii gimnaziali de la Braşov, unde îl are profesor de istoria şi teoria dramei pe unchiul său, Iosif Blaga, sunt concretizaţi sub forma unor fascinante pagini din cartea autobiografică "Hronicul şi cântecul vârstelor".
Experienţele trăite aici sunt diverse şi de intensitate emoţională diferită, iar evenimentul care lărgeşte în mod considerabil orizontul elevului Blaga este excursia organizată de liceul "Andrei Şaguna" în Italia, în primăvara anului 1911. Din anii de liceu datează şi primele încercări de eseistică filosofică.
Lucian Blaga urmează Seminarul Teologic din Sibiu şi Facultatea de Filosofie din Viena, este ataşat de presă şi consilier al ambasadei României la Varşovia, Praga, Berna. Predă la Universitatea din Cluj filosofia culturii, devenind cercetător al Institutului de Istorie şi Filosofie.
Debutează în 1919 cu volumul de versuri "Poemele luminii", opera sa poetică fiind vastă ("Lauda somnului", "Paşii profetului"); poezia sa este marcată de aspiraţia spre cunoaştere, de raportul cu transcendentul, de miracolul existenţei şi al morţii.
Opera filosofică a lui Lucian Blaga se cristalizează în patru trilogii: "Trilogia cunoaşterii", "Trilogia culturii", "Trilogia valorilor", "Trilogia cosmologică", autorul creează un sistem filosofic original, organizat în jurul ideii de mister.

Octavian Goga

Născut pe plaiuri ardelene, la Răşinari, Octavian Goga (fiul preotului Iosif Goga) se transferă în anul 1899 de la Sibiu la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. Prezenţa lui Goga la acest liceu a fost atestată doar un semestru şi jumătate, însemnând o profundă înviorare morală. Aici întâlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu şi Vasile Goldiş, cel care-l va numi mai întâi "poetul pătimirii noastre". Octavian Goga a propovăduit timp de trei decenii cu fapta şi cuvântul ideea naţionalismului.
Liceul Ortodox de la porţile Şcheiului îşi răspândise faima pe tot cuprinsul Transilvaniei. Aici nu erau decât profesori şi elevi români (doar inspectorii erau trimişi de la Budapesta). Profesorii de aici au continuat cu aceeaşi pasiune tradiţia înaintaşilor lor: Gavriil Munteanu, Ioan Meşotă şi Ştefan Iosif. Goga a făcut parte din "Societatea de lectură" - cerc de literatură - a liceului braşovean unde şi-a impresionat atât colegii, cât şi profesorii cu versurile sale. Aceste societăţi devin treptat focare ale redeşteptării conştiinţei naţionale. Poezia lui Goga a reînviat în literatura noastră sensul antic al grecescului "poesis" care însemna nu numai cuvânt, ci şi fapte în acelaşi timp. De asemenea, Goga a fost numit "cel dintâi dintre poeţii luptători pentru unitatea întregii naţiuni", recunoaştere adeverită şi de titlul de "honoris causa" care i-a fost acordat de "Facultatea de litere şi filosofie" din Cluj.
Comparând viaţa de la şcoala din Sibiu cu cea din Braşov, Goga spunea într-o scrisoare adresată părinţilor săi: "Eu cât am fost la Sibiu eram dedat a trăi fără griji (...). Aici o ordine exemplară îţi trebuie. De când am venit la Braşov - nu ştiu, parcă am trecut prin nişte metamorfoze". Într-adevăr, la liceul braşovean era ordine, dar disciplina nu era atât de rigidă ca la Sibiu. În ceea ce priveşte biblioteca liceului din Braşov, Goga spunea: "Este bibliotecă frumoasă. Cetesc şi eu destul, dar aş ceti de zece ori mai mult dacă ar fi cu putinţă".
Testamentul lăsat poporului român de către mitropolitul "Andrei Şaguna", religia ortodoxă, avea să se întipărească adânc în opera lui Goga: "Rugăciune", "Apostolul", "Bisericuţa din Albac".

Sextil Puşcariu

Constituită ca o ştiinţă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lingvistica românească a fost reprezentată de o serie de figuri de primă mărime, cu care s-ar fi putut mândri orice popor.
Poate una dintre cele mai strălucite personalităţi în domeniul menţionat a fost Sextil Puşcariu.
Studiile urmate la una dintre cele mai înalte şcoli (gimnaziul "Andrei Şaguna") şi universităţi (universitatea din Leipzig) au stat la baza formării sale.
A fost un excelent pedagog şi un scriitor de sobră, luminoasă şi agreabilă expresie, având darul înnăscut de a expune clar, metodic şi convingător.
Principala sa preocupare, ca de altfel a tuturor lingviştilor din acea vreme a fost originea poporului şi a limbii române, caracterul specific al acesteia în raport cu celelalte limbi romanice.
Studiile sale în acest domeniu s-au concretizat prin apariţia lucrării intitulate "Limba română", o nouă dovadă a romanităţii noastre şi încă o demonstraţie a frumuseţii limbii naţionale.
Acţiunea de popularizare a cunoştinţelor din domeniul istoriei, criticii literare, lingvisticii şi filologiei româneşti îl pune în contact pe Sextil Puşcariu cu aproape toate redacţiile revistelor şi ziarelor româneşti. El îşi publică până în preajma anului 1920 aceste contribuţii în : "Convorbiri literare", "Familia", "Gazeta Transilvaniei", "Glasul Bucovinei", "Junimea literară". Conducând lucrările pentru elaborarea "Dicţionarului" şi a "Atlasului lingvistic român", a utilizat materiale inedite având ferma convingere că fiecare cuvânt nou este comparabil cu o verigă, menită să unească două bucăţi dintr-un lanţ rupt în decursul vremii.
Căldura cu care ştia să îmbrăţişeze problemele, înţelegerea pe care a acordat-o, dragostea cu care şi-a îndrumat ucenicii, precum şi preocuparea în domeniul lingvisticii şi-au găsit ecou în marele interes pe care l-a avut publicul faţă de creaţiile sale.

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a fost elev în prima clasă a Liceului "Andrei Şaguna", fiind nepotul unuia dintre întemeietorii gimnaziului din Braşov, Ioan Popazu. Acest lucru a contribuit la stabilirea coordonatelor de bază ale carierei viitoare de mare politician, filosof şi lingvist. Ca estetician, a susţinut principii fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii române în contextul ei cultural. Două sunt cerinţele activităţii sale literare: situarea istorică a operei şi lectura corectă a acesteia, într-o interpretare care ţine seama de exactitatea ideii, aşa cum scriitorul a gândit-o pentru epoca lui. Titu Maiorescu susţinea că adevărul este temelia dezvoltării istorice a literaturii unei ţări.
În domeniul lingvisticii, Titu Maiorescu stabileşte în 1866 principii de ortografiere a cuvintelor româneşti în lucrarea "Despre scrierea limbei române", argumentând în prefaţa ca, pe langă tezaurul comun al popoarelor civilizate, cultura universală, fiecare popor trebuie să-şi dezvolte individualitatea, să aibă o formă de stat naţională şi mai ales "o literatură şi o limbă naţională".
Întemeietor al societăţii "Junimea", Titu Maiorescu a condus revista "Convorbiri literare" (1864-1944) în care a încercat o educare a cititorilor români în spiritul înţelegerii şi receptării culturii. Revista face cunoscute traduceri de opere nu numai din literatura antică, ci şi din cea modernă, de la clasicism până la romantism. Tot aici, Maiorescu a publicat studiile sale estetice, critice şi de teorie literară. Influenţa sa a urmărit să descurajeze mediocritatea şi falsa cultură.
Aşa cum a afirmat Ioan Bogdan, unul din colegii care l-a preţuit, Titu Maiorescu se gândea "mereu nu numai la cele de astăzi, ci şi la cele viitoare".

Vasile Goldiş

Din multitudinea de personalităţi braşovene, remarcabilă este cea a lui Vasile Goldiş, care, deşi născut în judeţul Arad şi educat în şcoli maghiare şi germane, a arătat un interes deosebit pentru situaţia românilor din Transilvania şi a avut un rol covârşitor în înfăptuirea Marii Uniri de la 1918.
Istoricul Gheorghe Sora îl descria pe Goldiş ca fiind:" educatul, filosoful, scriitorul, omul politic, patriotul, făuritorul de istorie, fruntaş între fruntaşii marii generaţii".
La vârsta de numai 28 de ani, în 1889, Vasile Goldiş se stabileşte în Braşov ca profesor de istorie, limba română şi maghiară la "Gimnaziul Mare Public Român de Religie Ortodoxă-Răsăriteană", actualul Colegiu Naţional "Andrei Şaguna".
În cei 12 ani de profesorat, a colaborat cu oameni precum: Gheorghe Bariţiu, Dimitrie A. Sturza şi Valeriu Branişte şi a avut ca elevi personalităţi printre care: Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Iosif Popovici, Ioan Lapedatu şi Constantin Lacea.
Ca profesor este cunoscut pentru conştiinciozitatea şi corectitudinea sa exemplară, nefiind foarte afectuos cu elevii, dar nici departându-se de ei. În cartea sa, "Braşovul de altădată", Sextil Puşcariu ne spune despre Vasile Goldiş că: "Venise de vreo trei ani la Braşov însă devenise unul din cei mai buni profesori de istorie, maghiară şi latină. Lecţiile lui erau clare şi adesea calde, dar îi lipsea cu totul contactul cu elevii săi. Când cobora de la catedră, se îndrepta cu paşi grăbiţi către ieşire, fără să se uite înapoi. Se vedea că a terminat cu şcoala şi nu dorea să zăbovească între zidurile ei mai mult decât era obligat. El nu avea nimic din firea deschisă şi veselă a lui Andrei Bârseanu, celălalt profesor de istorie şi orator al liceului, iar vorba lui era absolut lipsită de gesturi. Poate din cauza asta el trecea ca om de care nu te puteai apropia cu toata încrederea şi prietenia. Foarte inteligent şi cult, el era superior celor mai mulţi colegi: foarte bun român, el avea şi un temperament de luptător militant. Mai târziu avea să joace un rol de frunte în politica ardeleană. De pe atunci era, pe cât îmi pot da seama acum, un cap politic cum nu se prea găsea între colegii săi. Machiavelli era dascălul sau de la care învăţase multe şi pe care ni-l lăuda în orele de istorie".
Gimnaziul "Andrei Şaguna" a fost în lupta pentru emancipare şi unire, după cum afirma Ioan Lupaş, "cetatea Ierusalimului românesc" , "un aşezământ confesional-ortodox şi naţional-român", iar, în completare, Sextil Puşcariu spunea că: "În Şaguna educaţia naţionalistă era în atmosferă, sălăşluia între zidurile liceului, iar profesorii nu trebuiau să o predice, însă îi erau o pildă vie".
Prezenţă activă în Marea Unire, Vasile Goldiş va face parte din Consiliul Naţional Român Central, în cadrul căruia lansează manifeste precum: "Către Naţiunea Româna" şi "Către Popoarele Lumii", ambele exprimând hotărârea fermă a naţiunii române de a se uni sub un singur stat. Tot el va redacta convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, elaborând programul şi modalitatea ei de desfăşurare.
Adunarea va fi deschisă prin discursul lui Gheorghe Pop de Băseşti, dar proclamarea Unirii va fi făcută de Vasile Goldiş, discursul său fiind unul impresionant şi triumfător. El porneşte de la principiul că "popoarele nu se înfiinţează prin legi şi nici nu se desfiinţează prin legi" şi că" pădurea cea verde a neamului nostru este atât de trainică încât nici un topor din lume nu o poate doborî", ajungând la concluzia că "unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţie a civilizaţiei".
Putem concluziona că acest "luptător cu creier şi condei" lasă în urma lui istoria înfăptuirii României Mari şi deschide noi drumuri spre un viitor comun tuturor românilor.

Virgil Oniţiu

Virgil Oniţiu ajunge la Braşov în urma concursului publicat în vara anului 1890 pentru ocuparea catedrei de limba română şi latină.
După absolvirea teologiei se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Viena ca urmare a obţinerii unei burse. După ce-şi dă examenele la Universitatea din Budapesta renunţă la cariera preoţească, în favoarea celei profesorale.
Multiplele sale calităţi se reliefează şi se valorifică mai ales din toamna anului 1894, când la insistenţele profesorilor din liceu, ajunge director. În această calitate, Virgil Oniţiu a ridicat şcoala pe care o conducea la nivelul corespunzător cerinţelor vremii. Iniţiază "Masa studenţilor" pentru elevii săraci, încurajează excursiile şcolare şi practicarea sporturilor, construindu-se în curte chiar un patinoar. S-au înfiinţat muzeele de numismatică, de arheologie, de filologie, estetică sau bibliotecile de clasă, s-au completat laboratoarele cu aparate noi de fizică.
Pe lângă aceste îmbunătăţiri menite a contribui la ridicarea nivelului învăţământului, Virgil Oniţiu şi-a făcut timp şi pentru cultivarea literaturii beletristice în volumele "De toate", "Clipe de repaus", nuvelele , studiile pedagogice şi de istorie literară "Straturi în poezia noastră populară", "Poezia epica a lui Vasile Alecsandri", revizuirea şi retipărirea "Ţiganiadei" de Ioan Budai Deleanu.
Întreaga lui activitate încununată de succes a fost apreciată şi de Academia Româna, care l-a ales membru corespondent.